Ploua.. Ploua in candentari neregulate..

Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Poc-poc-ul nesfarsit al ploii mi se pare pueril.. Stiu ca nu e ploaie adevarata. Stii si tu, de fapt. Iti zambesc si ca raspuns, primesc un suras ferm si controlat. Dar trisez, caci norii negri au intunecat cerul timid al sufletului meu. Uneori nu ne intelegem.. Si nu ma refer la noi doi, ci la Sinele nostru.. Degeaba imi doresc ca totul sa fie senin sau ca totul sa fie un zbor de fluture indragostit de o raza pierduta de soarele aflat la marginea infinitului.. caci nu e.
Ce ploaie de ganduri se deruleaza in mintea mea ! Ce furtuna de pareri si idei complet ilogice, vise si fantezii condeiate cu aur intr-un stil aparte. Toate sunt parca scrise in mintea mea, de catre un poet nebun, in durerea sa proprie, chinuit de dor si dragoste. Acele idei ne fac sa suferim, dar ne tin in viata.. ‘Ce anume?’ ma intrebi ? Foarte simplu.. Dragostea.. Rad singura de propria mea nebunie epica.. Si-mi zambesti. Dar e un zambet fals. Nu intelegi ce-ti spun, dar imi ignori vorbele. Presupui ca sunt doar cuvinte aruncate in neant? Nu, dragule. Sunt doar cuvinte scoase din strafundul cufarului meu de amintiri.
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. O perdea incetosata imi acopera ochii.. Puritatea m-a legat la ochi cu esarfa ei din bumbac. Vai ! Cum voi putea sa te gasesc acum ? Sa te astept ? Vei crede ca te-am uitat.. Nu stii ? Nu stii ca nu pot face asta ? Imi rotesc mainile suspendate de corzi, dar nu te simt. Ma simt ca o papusa pe acesta scena a vietii.. Tot timpul controlata de ceva, de o motivatie, de o teorie.. Dar nu ! O teorie ar fi prea putin spus, caci ceea ce imi controleaza mie miscarile, e de o forta uimitoare, e sublima si totodata o simti ca o tortura, un cavou de sentimente, ce strange sufletul cu atata putere incat uitam cine suntem, ce cautam.. Si astfel, uitam ca traim.. Ca traim pentru noi.. Teoria Mortii ? Ar putea fii numita asa, insa teoria aceasta implica si o nastere, o nastere spirituala. Devenim altcineva sau altceva. Nu va temeti, odata transpusi in lumea guvernata de acea teorie, ramanem aceleasi persoane, dar avem alte pareri, alte conceptii si aflam.. ca nu mai traim pentru noi, ci pentru altcineva.. ca exista cineva care ne face fericiti prin simplul fapt ca ne priveste.. ca nu mai suntem simpli actori intr-o drama, ci actori intr-o comedie romantica.. ca nu mai suntem poeti sau nuvelisti melancolici, care scriu despre viata si moarte, despre pasiune si puritate, ca si cum ar stii despre ce vorbesc, ci am scrie despre noi si ar fi mai simplu.. ca, pur si simplu, fericirea ne-o costruim noi, nu ne-o aduce si nu ne-o poate lua nimeni..
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Vantul loveste haotic, ranind trunchiurile vestede ale copacilor.. Zig-zagul fulgerelor apar ca bliturile unor aparate de fotografie in sindromul noptii, orbind pana si pleoapele incercanate ale zarii. “Paparazzi” imi soptesti zambind si rad. Iti prind mana si o strang cu putere. Ma privesti complice. Avem aceeasi idee.. Alergam cu pasi mari spre iesire. Deschidem usa nebuniei si fugim in ploaie. Lasam sa cada picuri grei pe noi si ridicam bratele la unison, rotindu-ne incet in ploaie. Haide sa pasim desculti prin cantecul ei, sa topaim ca doi indragostiti, sa sarim in nestire, sa imbratisam dorinte, sa ne privim apoi in ochi si sa chicotim. Haide sa dansam pe aleile pustii, dar pline de urmele pasilor grabiti ale oamenilor ce au alunecat in banal, in plictis. Suntem doar noi.. Noi in ploaia de fapte.. Radem ca doi iubiti si ne strigam unul altuia acel umil “Te iubesc” pe care ploaia il acopera in imnul ei. Ne sarutam, ignorand furtuna ce ia amploare, provocand o contopire a sapte minuni. De ce sapte? Iubitule, e doar numele tau..
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Deschid ochii si ma regasesc in camera hotelului, oftand langa fereastra aburita. Sorbesc din cafeaua mult prea dulce, dar sfarsesc prin a-mi arde buzele. Argh ! O asez pe masa si pasesc lenes spre telefon. Sa te sun? Sa te intreb ce faci? Nu.. Nu pot.. E cumva sunetul uitarii? Nu. Ar fi imposibil. Picaturile bat in fereastra mea si tresar, sperand ca esti tu. Mi-e dor.. Mi-e dor de tine.. de zambetul tau, de ochii tai, de buzele tale.. de tine, de tot.. Oftez din nou si ma asez langa fereastra, urmarind prin ploaie, miscarea de pe strada. Un om ! Un singur om pe strada mea ! Nebunul. Fuge de unul singur prin ploaie. Deschid fereastra si surazand, il urmaresc mai indeaproape. Omul imi ridica mana si o misca in stanga si in dreapta. Probabil crede ca sunt si eu nebuna, stand de una singura pe geam, lasand ca picaturile sa moara in caderea lor pe corpul meu. Dar nu.. Esti tu.. Caci telefonul imi suna. Raspund. E vocea ta, e rasul tau. Soptesti: “Iubito ! Haide ca impreuna sa ascultam simfonia ploii..” Si razi..
Sau e totul doar un melanj intre mimica ploii si iluziile mele scandalagii.. ?

Scrisoare catre EL .

            Te intrebi de ce nu ti-am scris numele? Hah ! De ce sa-ti scriu numele? Tu.. Tu esti doar Tu.. Esti un Tu atat de special.. Atat de.. inuman.. Esti Tu – Totul, Tu-Universul.. Esti tot ce privesc, tot ce ating, tot ce simt..

            Tu esti pretutindeni.. Acolo, aici.. Esti in prima soapta a unui bebelus, in chiuitul vesel al unui copil, in emotia tanarului ce trece pragul scolii, in prima privire, primul suras, prima zvacnire a inimii la atingerea dragostei pure, esti in prima atingere, prima imbratisare, primul sarut..

            Arunc pozele pe pat. De ce? De ce ai plecat? Te-am rugat sa fii alaturi de mine. Te-am rugat sa nu ma lasi singura, fiindca ma tem, ma tem de mine. Tu n-ai cunoscut si nu vei cunoaste vreodata limitele spatiale si temporale, fiindca apari si dispari cand vrei.. Poti fi acum, poti fi atunci.. Poti fi ieri, azi sau chiar maine.. Poti fi orice ! Argh ! Si cu toate acestea, inca.. inca te iubesc ! Dar stai ! “Oare.. Oare e iubire?” imi spun cu o voce tremuranda. Si daca nu e? Ce e? Ce poate fi?

            Hmm.. Cantec de leagan.. Vis neimplinit.. Soapta tarzie.. Un prim gand de dimineata.. Gand lacom.. Durere dulce.. Si mai apoi, suferinta.. Imi intorc incet privirea spre poze. Esti chiar tu in ele? Esti Tu? Le ating cu degetele subtiri, tresar de fiecare data cand iti vad chipul.. Esti un Inger.. Ireal, de Neatins.. In doar cateva clipe am reusit sa arunc o privire in viata ta.. Viata Ta ! Ce dulce suna.. Nu te-am cunoscut pana acum. Dar oare te cunosc acum? Esti o integrama in simturi, ganduri si dorinte. Esti un joc de cuvinte, dar unul ciudat de complicat.

            Iti iau jurnalul in mainile mele reci si-l strang cu atata putere, sperand ca voi ajunge la tine, la Tine – cel care ai fost odata. Sufletul imi plange de inconstienta, de neintelegere. Totusi, nu-mi pot da seama unde ai plecat.. Il deschid, privesc prima pagina, iar scrisul tau, acele slove pictate cu un stilou albastru, imi zgaraie inima. “Dar.. Vai ! Opreste-te !” Inghit in sec si incerc sa citesc printre lacrimi:  

“Am revazut-o astazi. Atat de frumoasa, atat de sublima.. Iubirea.. Cine ar putea crede ca un baiat (“ca mine” – cum spune lumea) scrie.. « De ce nu? » le zic eu.  « De ce credeti ca sunt diferit? Atat de diferit ? » Sunt Om si simt, traiesc.. Iar Lumea.. Lumea nu ne intelege, nu ne va intelege niciodata, iubito. Mi-e frica sa recunosc.. Ma tem ca.. ca m-ai putea indeparta si astfel, rani.. N-as suporta. Chiar si simplul gand imi chinuie inima. Nu ! Am zis nu ! Nu am de gand sa-ti spun ce simt, dar.. te iubesc..”

            Oftez.. Mirosul luminii din camera sa, se simte tot mai puternic. Incerc sa respir. Nu reusesc. Imi ating gatul si ma ridic speriata de pe pat. Privesc in jur. Nicio scapare.. In jurul meu, totul dispare, totul devine alb, insa un alb plin de nuante. Totul cade in neant. Incerc sa ma prind de o iluzie, de o speranta, dar zboara prea repede pe portativul vietii. Viata ! Ce stim noi despre viata ? Nimic.. Absolut nimic.. Mister nedeslusit..

            Inchid ochii.. “Il vad ! E El !” Incerc sa strig, sa alerg, dar nu reusesc. Nu pot sa ajung la tine. O fereastra ne desparte.. O fereastra intre doua lumi.. Ating geamul cu ambele maini si oftez.. Sunt surprinsa sa te vad zambind. Zambesti, dar nu mie. Nici macar nu m-ai observat, nici macar nu te uiti in directia mea. Ceva.. Ceva iti atrage privirea.. Incerc sa deslusesc obiectul, simplul obiect din mana ta.. Oh ! E.. E.. Sunt eu.. O dorinta arzatoare ce-ti incalzeste sufletul adormit.. O bataie de aripi de fluture.. O speranta molateca.. Sunt Eu..

            Pasesc pierduta.. Dar parca nu mai stiu sa merg.. Nu reusesc sa-mi ridic piciorul de pe asfaltul calcat de tine.. Nu reusesc sa ma desprind de trecut.. Nu te pot uita.. Incerc, in continuare, sa pasesc pe acel drum.. Acel drum pe care ai pasit si tu. Dar tu ai pasit increzator, zambind ! Pe cand eu..

            Aud un sunet.. Murmura ceva.. E un cantec, un cantec sublim. E cantecul tau. Imi canti, imi canti ! Te pot auzi ! Inchid ochii si ascult. In acea tacere surda, sunetele moi danseaza pe chenarul indoit al lumii.. Verdele frunzelor, rosul macilor, galbenul gutuielor, albul zapezii.. Toate iti inchina un cantec, cantec de dor. Absord cu disperare melanjul de note ce ma inconjoara. Incerc, din nou, sa te gasesc.. Nu esti..

            Visez.. iar drumul fanteziilor isi continua pledoaria. Vreau sa pasesc, dar nu pot. Esti Tu cel care nu-mi da voie? Deschid ochii, iar tacerea goala ia in stapanire tot neantul in care ma aflu, un abis.. abis de culori.. Sunt, din nou, in camera ta. Ma asez epuizata pe pat si privesc inspre mainile mele. Jurnalul tau ! Il rasfoiesc si parca, prinzi viata. Iti pot simti mirosul.. Ajung la ultima pagina si citesc:

            “Cat as vrea sa-i pot spune iubitei tot. Cat as vrea sa ii pot marturisi ca voi pleca. As putea astfel sa-mi scot macar acea durere din inima, dar nu, nu pot. As omori-o.. Si nu vreau.. Astfel, jurnal drag, imi inchei monologul, dar nu inainte de a-mi mai folosi la ceva.

Pentru iubita mea:

            Daca gasesti cumva acest jurnal, vreau sa-l citesti, sa ma cunosti si sa ma uiti.. E simplu.. Sper sa fie.. Te-am iubit.. Te iubesc.. Voi veghea.. Eu plec.. Sunt nevoit.. Lumea, viata, toate sunt altfel de cum ni le-am imaginat amandoi. Cu totii ne stingem.. odata si odata.. Imi cer iertare ! Sunt bolnav.. Iar tu esti singurul medicament care m-ar putea tine in viata, dar.. Dar Ingerii isi fac mai mereu aparitia in camera mea. E liniste si frig.. E foarte frig si nu esti aici. Mi-a fost teama sa-ti spun in fata. Prea gingas e zambetul tau, prea suava vocea, esti prea.. prea.. Mi-e dor de tine.. “

            Inchid ochii si ma scufund intr-un noian de stele.. Fredonez un cantec, cantecul lui.. Iubitule, esti pianul vietii mele, iar eu.. dupa muzica ta, valsez..

Oh,wait ! Love is calling me.. ~For the moment, your corespondent is busy..~

Pagină de jurnal.
20 martie 1826
 
..Multe bucurii sunt exprimate în tăcere, asemenea unui zâmbet care poate exprima mai mult decât cuvintele. Mie, sincer,îmi plac lucrurile mărunte, pentru alţii lipsite de valoare, ca: o lacrimă, o răsuflare, o frunză, o floare, un zâmbet, un suflet… Îmi făceam, ca de obicei, plimbarea de vineri după-amiaza, prin parcul din oraş. Iubesc primăvara. Îmi place la nebunie cum anotimpul pictează trupuşorul firav al naturii, cum o nouă viaţă reîncepe sub aripile pudrate ale îngerilor, cum inima îţi zvâcneşte în piept la auzul cântecului unei păsări. Însă oamenii simpli nu văd asta. Zilele, pentru ei, trec una după alta, monotone, cenuşii, iluminate de o aceeaşi dorinţă. Apusul rece şi roşiatic se prelingea pe ziduri şi însângera bulevardele. M-am întristat. N-am vrut să devin un cifru, o păpuşă comună, un trup purtat de celelalte trupuri, însă norii tulburi, întunecă zambetul oraşului cu chemări. Era o linişte de mormânt pe strada pe care mă aflam eu. Tăcerea era ca un imens ţipăt mut..
Un glas cristalin de fată, m-a trezit din visătoarea mea singurătate. Buclele moi şi blonde îi încadrau perfect, faţa albă şi ochii negrii. Buzele sale roşii şoptiră ceva, însă nu am putut prinde din zbor informaţia. Eram oarecum, înnebunit de inocenţa ei. Nu s-a prezentat. M-a întrebat direct şi surprinzător: “Ce este dragostea? Ce înseamnă a iubi? Ce e amorul?”. Am tăcut. Am privit-o cu ochi întrebători, iar ea şi-a lăsat privirea în jos. Câteva lacrimi argintii se prelinseră pe obrazul ei
“Iubirea e” am zis “cel mai apropiat lucru pe care îl au oamenii, de magie, sentiment de afecţiune şi admiraţie pentru o persoană de sex opus. Iubirea e ca un val : te face să nu mai fii stăpân pe tine, să ai un alt stăpân şi începi să nu mai fii tu însuţi. Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure. Iubirea este cea mai frumoasă nota din partitura vieţii. Fără ea, ai fi un etern afon în corul imens al omenirii.”.
“Dar” şopti fata privind în continuare în pământ “cât de puternică e?”Am râs încet. Mă distra inocenţa şi lipsa ei de cunoştinţe despre dragoste. Am continuat apoi:
“Bogăţia, gloria şi puterea sunt fum, neant. Bogatul găseşte pe unul şi mai bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare, a altuia, cel puternic e învins de altul şi mai puternic. Doar dragostea ne face egali cu zeii. Iubirea, am putea spune, este flacăra pe care zeii o invidiază la muritori. Dragostea, sub toate formele ei, este drumul unic care duce spre puritatea morală…”. M-a înterupt, strigând: “Ce sublimă copilărie este şi iubirea asta!”. Am zâmbit, iar ea mi-a umplut sufletul cu râsul ei piţigăiat, însă plăcut, în timp ce buclele ei se scăldau în lumina moale a lunei.
“Dar ce eşti tu?” m-a întrebat, surprinsă. M-am uitat adânc în ochii ei, atingându-i părul de pe frunte cu mâna şi oftând, am răspuns: “Eu? Eu sunt doar o picătură de ploaie strivită între pleoapele tale grele de visuri. Sunt roua dimineţii de pe buzele tale, sunt un gând rătăcitor, o dorinţă.. Sunt o petală de floare abia trezită de sărutul soarelui, o lacrimă care se scurge pe obrazul unui poet melancolic, un zâmbet de pe faţa unui copil, joaca unor căţeluşi zburdalnici, sunt… poate un firicel de iarbă, îmbrăţişat de adierea înmiresmată de primavară, sau o rază de soare. Ce sunt? Sunt ultima silabă pe care aş dori să o rosteşti înainte de a visa.. Sunt… o parte din tine…
Atunci mi-am dat seama că e îndrăgostită. I-am atins faţa cu degete mele reci. A tresărit şi şi-a întors ochii de un negru adânc spre mine. I-am zâmbit şi i-am sărutat încetişor fruntea. Sărutarea arzătoare o linişti şi îmi mulţumi frumos, înainte de a se depărta de mine. M-am întrebat :. De ce tocmai pe mine m-a întrebat? Cum de a ştiut? Mi-am dat, apoi, seama că dragostea, în sufletul unei femei, e ca o scânteie ascunsă în cenuşă , nu totdeauna descoperită , este un vis de dominaţie , dar şi de supunere , e o dorinţă de amabilă convorbire şi un adăpost într-un pustiu… Şi doar cei care sunt îndrăgostiţi cu adevărat mi se pot adresa… L-am aşteptat la colţ, pe cel care aducea corespondenţa. I-am întins scrisorile lipite cu ceară roşie şi legate cu sfoară. M-a salutat politicos şi a plecat, dar s-a întors după câteva minute să-mi dea o scrisoare semnată: "Pentru Eros."