Ploua.. Ploua in candentari neregulate..

Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Poc-poc-ul nesfarsit al ploii mi se pare pueril.. Stiu ca nu e ploaie adevarata. Stii si tu, de fapt. Iti zambesc si ca raspuns, primesc un suras ferm si controlat. Dar trisez, caci norii negri au intunecat cerul timid al sufletului meu. Uneori nu ne intelegem.. Si nu ma refer la noi doi, ci la Sinele nostru.. Degeaba imi doresc ca totul sa fie senin sau ca totul sa fie un zbor de fluture indragostit de o raza pierduta de soarele aflat la marginea infinitului.. caci nu e.
Ce ploaie de ganduri se deruleaza in mintea mea ! Ce furtuna de pareri si idei complet ilogice, vise si fantezii condeiate cu aur intr-un stil aparte. Toate sunt parca scrise in mintea mea, de catre un poet nebun, in durerea sa proprie, chinuit de dor si dragoste. Acele idei ne fac sa suferim, dar ne tin in viata.. ‘Ce anume?’ ma intrebi ? Foarte simplu.. Dragostea.. Rad singura de propria mea nebunie epica.. Si-mi zambesti. Dar e un zambet fals. Nu intelegi ce-ti spun, dar imi ignori vorbele. Presupui ca sunt doar cuvinte aruncate in neant? Nu, dragule. Sunt doar cuvinte scoase din strafundul cufarului meu de amintiri.
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. O perdea incetosata imi acopera ochii.. Puritatea m-a legat la ochi cu esarfa ei din bumbac. Vai ! Cum voi putea sa te gasesc acum ? Sa te astept ? Vei crede ca te-am uitat.. Nu stii ? Nu stii ca nu pot face asta ? Imi rotesc mainile suspendate de corzi, dar nu te simt. Ma simt ca o papusa pe acesta scena a vietii.. Tot timpul controlata de ceva, de o motivatie, de o teorie.. Dar nu ! O teorie ar fi prea putin spus, caci ceea ce imi controleaza mie miscarile, e de o forta uimitoare, e sublima si totodata o simti ca o tortura, un cavou de sentimente, ce strange sufletul cu atata putere incat uitam cine suntem, ce cautam.. Si astfel, uitam ca traim.. Ca traim pentru noi.. Teoria Mortii ? Ar putea fii numita asa, insa teoria aceasta implica si o nastere, o nastere spirituala. Devenim altcineva sau altceva. Nu va temeti, odata transpusi in lumea guvernata de acea teorie, ramanem aceleasi persoane, dar avem alte pareri, alte conceptii si aflam.. ca nu mai traim pentru noi, ci pentru altcineva.. ca exista cineva care ne face fericiti prin simplul fapt ca ne priveste.. ca nu mai suntem simpli actori intr-o drama, ci actori intr-o comedie romantica.. ca nu mai suntem poeti sau nuvelisti melancolici, care scriu despre viata si moarte, despre pasiune si puritate, ca si cum ar stii despre ce vorbesc, ci am scrie despre noi si ar fi mai simplu.. ca, pur si simplu, fericirea ne-o costruim noi, nu ne-o aduce si nu ne-o poate lua nimeni..
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Vantul loveste haotic, ranind trunchiurile vestede ale copacilor.. Zig-zagul fulgerelor apar ca bliturile unor aparate de fotografie in sindromul noptii, orbind pana si pleoapele incercanate ale zarii. “Paparazzi” imi soptesti zambind si rad. Iti prind mana si o strang cu putere. Ma privesti complice. Avem aceeasi idee.. Alergam cu pasi mari spre iesire. Deschidem usa nebuniei si fugim in ploaie. Lasam sa cada picuri grei pe noi si ridicam bratele la unison, rotindu-ne incet in ploaie. Haide sa pasim desculti prin cantecul ei, sa topaim ca doi indragostiti, sa sarim in nestire, sa imbratisam dorinte, sa ne privim apoi in ochi si sa chicotim. Haide sa dansam pe aleile pustii, dar pline de urmele pasilor grabiti ale oamenilor ce au alunecat in banal, in plictis. Suntem doar noi.. Noi in ploaia de fapte.. Radem ca doi iubiti si ne strigam unul altuia acel umil “Te iubesc” pe care ploaia il acopera in imnul ei. Ne sarutam, ignorand furtuna ce ia amploare, provocand o contopire a sapte minuni. De ce sapte? Iubitule, e doar numele tau..
Ploua.. Ploua in candentari neregulate.. Deschid ochii si ma regasesc in camera hotelului, oftand langa fereastra aburita. Sorbesc din cafeaua mult prea dulce, dar sfarsesc prin a-mi arde buzele. Argh ! O asez pe masa si pasesc lenes spre telefon. Sa te sun? Sa te intreb ce faci? Nu.. Nu pot.. E cumva sunetul uitarii? Nu. Ar fi imposibil. Picaturile bat in fereastra mea si tresar, sperand ca esti tu. Mi-e dor.. Mi-e dor de tine.. de zambetul tau, de ochii tai, de buzele tale.. de tine, de tot.. Oftez din nou si ma asez langa fereastra, urmarind prin ploaie, miscarea de pe strada. Un om ! Un singur om pe strada mea ! Nebunul. Fuge de unul singur prin ploaie. Deschid fereastra si surazand, il urmaresc mai indeaproape. Omul imi ridica mana si o misca in stanga si in dreapta. Probabil crede ca sunt si eu nebuna, stand de una singura pe geam, lasand ca picaturile sa moara in caderea lor pe corpul meu. Dar nu.. Esti tu.. Caci telefonul imi suna. Raspund. E vocea ta, e rasul tau. Soptesti: “Iubito ! Haide ca impreuna sa ascultam simfonia ploii..” Si razi..
Sau e totul doar un melanj intre mimica ploii si iluziile mele scandalagii.. ?